Manastirea Ramet, una dintre cele mai vechi asezaminte ortodoxe monahale din Transilvania, se afla pe valea ingusta, sapata de apa Geoagiului, in Muntii Trascaului. Este asa zisa ”vale a manastirii”. Raul, pornit din muntii Abrudului se varsa in Mures, langa Teius. Drumul spre manastirea Ramet descopera credinciosului si calatorului un monument istoric unic, datand din secolul al XIV-lea.

Nicolae Iorga arata ca manastirea Ramet a fost ctitorita de calugari singuratici, caci numirea ”rameti” nu inseamna altceva decat ”eremiti”, adica pustnici.

Privitor la vechimea manastirii, unii cercetatori ca: Nicolae Iorga, Stefan Metes, Virgil Vatasianu si altii socoteau ca isi are inceputurile in secolul al XV-lea. La aceasta datare conducea, in primul rand, inscriptia de pe piatra asezata deasupra usii de intrare in biserica: ”Dintaiu au fost zugravita s(fan)ta biserica din zilele lui Matiias crai, valeato 6895” (1487).

Cercetatorii au remarcat ca anul 6895 (1386) nu corespunde domniei lui Matei Corvin (1458 – 1498). Este posibil ca cel care a sapat inscriptia lapidara a gresit cifra sutelor.

Dar studierea recenta, cu mijloace tehnice moderne, datorata unui colectiv de cercetatori, dintre care profesorul Vasile Dragut, slavista Monica Breazu si Liana Tugearu, a unei inscriptii slavone de pe arcada dintre naos si pronaos, a dus la descifrarea unui text de o asemanare deosebita. Continutul inscriptiei este urmatorul : ”Am scris eu preapacatosul rob a lui Dumnezeu, Mihul, adica zugravul de la Crisul Alb, cu incuviintarea arhiepiscopului Ghelasie in zilele regelui Ludovic in anul 6885 (1377), luna iulie 2”. Asadar, manastirea este de cel putin un secol mai veche decat se credea.

Inscriptia de mai sus, aflata la al treilea strat de pictura, intareste convingerea ca biserica a fost zidita cu mult inainte, ca la acea data in Transilvania exista o organizare bisericeasca superioara, cu un ierarh propriu, in fruntea ei, cu titlu de arhiepiscop.

Manastirea Ramet a avut numerosi ctitori si binefacatori, incepand cu acei modesti eremiti si credinciosi din imprejurimi sau mai de departe, care au gasit loc de reculegere sufleteasca ori de refugiu in vreme de primejdie.

Pe parcursul veacurilor, biserica a fost reparata sau renovata de mai multe ori. Dupa inscriptia de la intrare, biserica a fost zugravita in vremea lui Matei Corvin. El se tragea dintr-o familie romaneasca. Desi odata cu inobilarea sa trecuse la catolicism, el n-a persecutat biserica ortodoxa, ci a ajutat-o. Dealtfel, sotia lui Mateias era ortodoxa, iar la curtea ei avea preoti ortodocsi. Se pare ca in vremi de rastristi, Matei Corvin era adapostit la manastirea Ramet.

Din anul 1506, manastirea era luata sub ocrotirea lui Radu Voda cel Mare, domnul Tarii Romanesti, cu ocazia primirii de la regele Vladislav al II-lea a mosiei de la Stremt (sat aflat in apropierea manastirii).

O stire tarzie, din 1862, ne spune ca Mihai Viteazu a ”zidit” biserica manastirii cu tot ce-i in jurul ei. Desigur, aceasta ”zidire” inseamna o reparatie de proportii mari. La zugraveala bisericii a lucrat Petre Armeanu, Mina si Nicolae din Creta, mesteri ai lui Mihai Viteazu. In biserica se poate observa si astazi un fragment din timpul marelui dormitor, reprezentand ”Inaltarea Domnului”.

In lupta lor pentru pastrarea fiintei nationale si a credintei stramosesti, romanii din Transilvania au fost ajutati in permanenta de fratii lor de peste munti. Peregrinarile, schimbul de carti, de antimise si alte obiecte de cult, intre romani, au fost permanente. Marturiile acestor legaturi sunt mai ales ctitoriile din Transilvania ale unor voievozi de peste Carpati. Se stie ca numerosi preoti si ierarhi au fost hirotoniti in Tara Romaneasca si Moldova.

La manastirea Ramet, gasim carti de cult tiparite si donate de domni si ierarhi munteni si moldoveni. Antimisul bisericii, din zilele grele prin care a trecut manastirea, era de la mitropolitul moldovean Gavriil Calimachi. La Bucuresti, era hirotonit, in 1760, preotul Eremia Popovici, pe seama manastirii.

Biserica ortodoxa din Transilvania fiind lipsita de episcop intre anii 1700 – 1760, episcopia unita de la Blaj a conscris toate bisericile in patrimoniul sau. Manastirea Ramet a ramas insa continuu in stapanirea calugarilor ortodocsi. Stapanirea habsburgica i-a alungat pe acestia, dar credinciosii nu i-au primit pe cei trimisi de Episcopia Unita cu Roma.

In anul 1762, manastirea Ramet cade prada tunurilor generalului Bukow. Pe filele ingalbenite ale unui Octoih, un calugar nota lapidar:”scris-am eu Silvestru monachu cand au stricat necredinciosii manastirea de la Ramet si cea de la Gioagiu, la anul 1762, in august 20, intr-o zi de sambata spre pieirea lor”. Manastirea a fost refacuta, dar la putin timp dupa aceasta, o noua furtuna se abate asupra ei. Stapanirea straina pedepseste pe calugarii si credinciosii din jurul Rametului, care au participat la rascoala lui Horea, Closca si Crisan, cu o noua ”stricare” a manastirii, in luna decembrie, 1785. Acelasi calugar insemna cu amaraciune, pe o alta carte bisericeasca :”Aceasta, aici am insemnat, acest lucru cu jale adevarat cand au stricat manastirea cea de la Geoagiu si de la Ramet, la intaia stricare fost-a numarul anilor 1762, iar la a doua stricare valeat 1785, luna decembrie in 23 zile, intr-o zi de marti. Scris-am eu Silvestru monachu.”

In urma staruintelor depuse de localnici, dupa aceasta noua ”stricare” a manastirii, abia in 1792, Curtea de la Viena da un decret, comunicat de guvernul ardelean protopopului Ighian, in 2 martie 1792, prin care ingaduie sa se repare biserica ”dar numai ca biserica de mir”. Desi biserica se desfiintase, credinciosii o considerau ca biserica manastireasca, numind-o ”maica” a celor sapte biserici de pe Valea Rametului.

Viata monahala se reface abia in 1940, cu cativa calugari si se construieste cladirea cu paraclisul actual, in timpul staretului Evloghie Ota.

In 3 octombrie 1955, manastirea Ramet, prin hotararea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe, se transforma din manastire de calugari, in manastire de maici, stareta fiind numita monahia Pelaghia Prica, venita de la manastirea Saracinesti Valcea, si mai apoi, monahia Lavrentia Chelemen.

Dar suferintele manastirii nu se terminasera. A venit vremea sa amintim incercarea la care a fost pusa viata monahala din tara, in anii 1959-1960 si urmatorii, in timpul regimului comunist. Au fost ani cand multi calugari si calugarite au fost izgonite din manastiri, unele manastiri desfiintate. Si la manastirea Ramet, maicile au fost alungate si silite sa se imbrace civil. Dupa multe incercari amare si urmariri continue, ele s-au strans totusi mai intai in Teius, apoi in Aiud si au organizat o sectie de covoare. Au stat aici, din 13 Martie 1962, pana in 1969, primavara cand s-a acceptat ca fostele maicute sa revina la manastire, imbracate civil, sa faca o sectie mai puternica de covoare, si cu fetele din satele de moti, din jur. Nu era permis sa se faca slujbe si nici sa se reia randuiala calugareasca. Dar Dumnezeu a auzit ruga maicilor. Au mai fost doar cativa ani de grele incercari, si in 1972, la inceput de ianuarie – ”prin oameni alesi si ingaduiti de Sus” – s-a ajuns la redeschiderea Manastirii, la autorizarea sa si reluarea vietii monahale. In toti acesti ani, maicile care cunoscusera pribegia, au fost insufletite de duhovnicul Dometie Manolache, si maica stareta Ierusalima Ghibu.